Ziua 268, Ezechiel 14-15 și Ioan 11

Ezechiel 14 vorbește despre niște căpetenii ale lui Izrael care își poartă idolii în inimă. Astfel de idoli sunt de bună seamă cel mai puțin desconsiderați deoarece nu sunt văzuți în toată inutilitatea sau urâțenia lor. Ochii pironiți către ceva, pentru unii Ierusalim, pentru alții altă cetate sfântă, sau pentru alții pur și simplu răsăritul, toate arată obiectul adorării de la distanță, toate arată o legătură invizibilă între închinător și obiectul adorației sale.
Bătrânii lui Izrael se alipiseră de zeitățile la care i-au învățat să se închine chiar neamurile pe care ei fie nu le nimiciseră, fie nu le alungaseră, după cum zisese Domnul. Așadar, prinși în propria capcană.
Domnul hotărăște să continue să le vorbească acestor oameni cu idolii în inimă, dar tot ce are să le spună nu e altceva decât pedeapsa ce urmează să o sufere pentru nelegiurea lor, și rușinea ce avea să îi urmeze.
Ezechiel 15 vorbește despre o bucată de lemn de vie care nu e utilă la prea multe lucruri în afară de menirea ei principală, adică aceea de a fi vie vie care să producă rod.
Altfel, via nu se poate modela, nu poate folosi la nimic altceva decât la foc, și nici măcar focul făcut de ea nu e strașnic.
Dar Ierusalimul avea să fie lemnul de vie smuls și pus în foc.
Domnul însă își păstrează o rămășiță care să Îi mărturisească și minunile de purtare de grijă, dar și pedepsele Domnului.
Ioan 11 relatează minunea învierii lui Lazăr, și felul cum cei mai de seamă dintre Farisei și Cărturari și-au pus în minte, în frunte cu marele preot să ucidă și pe Isus, și pe Lazăr care era dovada vie a trimiterii divine a lui Isus.